Du-te la...

ANGAJĂM!

Încărcător-descărcător pe platforma chimică.

Salariu de până la 2300 lei net

Telefon 0756120383

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

11 decembrie 2018

Regim roșu, regiment alb


„Specia umană nu poate suporta prea multă realitate”, scria T.S. Eliot. Drept care i-a găsit un succedaneu: literatura. O convingătoare ilustrare în această privință ne oferă Ioan Barbu cu o bună parte din povestirile recentului volum «Regimentul alb» (Editura Antim Ivireanul, 2018), ce se adaugă cu originalitate patrimoniului beletristic inspirat de intolerabila domnie a lui Roș Împărat din a doua jumătate a veacului trecut. Să-l numim așa, ca în «Povestea lui Harap-Alb», căci la curtea acelui tiran, întocmai ca multe din personajele paginilor de față, eroul humuleșteanului avusese și el de trecut, să ne-aducem aminte, prin nenumărate încercări și cazne. Iar asta fiindcă, deși instruit de tăică-su să se ferească de „omul roș” și de cel spân, nu luase aminte la acel curs de învățământ politico-ideologic și ajunsese la cheremul unui escroc cei luase locul și de care-l va scăpa abia în ultimă instanță propriul cal năzdrăvan dând cu impostorul de pământ (de ce n-o făcuse mai devreme nu se știe, pesemne că pe-atunci era încurcat cu vreo iapă nărăvașă).
Prozator experimentat, Ioan Barbu știe foarte bine cât chef mai are cititorul din ziua de zi – și așa o specie pe cale de dispariție – să se înfrupte din realitățile infernului de ieri. Ce apetit ai putea aștepta de la actualul devorator de supermarketuri oferindu-i, bunăoară, o evocare precum «Foamea» cu al ei aperitiv preparat din cele mai amare ingrediente? „Pentru foame nu s-a găsit o formă sub care să fie expusă în vreun muzeu. Doar figuri scheletice ale unor deținute mai există în câteva fotografii” etc. Sau cum să nu-i taie pofta revelația că «Cimitirul de sub ape» nu e vreo misterioasă epavă filmată de scafandrii lui Bob Ballard, ci vestigiile odiosului șantier roșu al Canalului Dunăre – Marea Neagră? Nici capturarea bravului parașutist din «Zimbrul rănit» nu seamănă deloc cu palpitantele cascadorii ale agentului 007 din «Misiune impsosibilă» sau cu ecranizările aventuroaselor romane de spionaj de altădată ale lui Haralamb Zincă, ci dă semnalul unui oribil festival al torționarilor. Din fericire însă, autorul are în trusa lui de prim-ajutor destule remedii literare împotriva leșinului celor slabi de înger la lectură. Unul dintre cele mai simple și verificate procedee este abrevierea. Căci una e să-i retezi cititorului durerea de cap cu fulgerul ghilotinei și cu totul altceva e să i-o tai treptat cu ferăstrăul. Îndulcirea hapului se face, așadar, prin prescurtarea pe cât posibil a narațiunilor din acest repertoriu, sau ceea ce prefața semnată de Cornel Moraru numește „modul abrupt de a scrie”. Și nu doar prin economia de construcție propriu-zisă, ci și prin fragmentare, întrebuințată spre pildă în «Jurnalul unui înger căzut», unde perspectiva prizonierului politic experimentează formula diarismului. Un alt truc pus la lucru în serviciul lecturii este efectul paradoxal de inversare a perspectivei produs de hiperbola zoomorfă în tehnica portretului. Procedeul funcționează în modul următor: aspectul șocant de fiară atribuit personajului negativ îți scoate ochii și, astfel, nu mai vezi că ai de-a face, în realitate, chiar cu o specie sălbatică asemănătoare omului. De fapt, pe nefericitul prizonier molestat de un torționar cu un „rânjet de hienă în colțul gurii” cu asemenea ură încât „ar fi mușcat din carnea lui” nu l-ar fi consolat deloc și nici anesteziat câtuși de puțin dacă bătăușul său ar fi arătat ca George Clooney sau Brad Pitt. Oare nu tocmai pe farmecul personal și elevația intelectuală se bazase un animal de pradă precum sadicul Ted Bundy („cel mai hain ticălos întâlnit vreodată”, cum însuși se lăuda) pentru a-și atrage în capcană zecile de victime? Absurdul interogatoriilor luate de asemenea specimene nu stă, așadar, doar în lipsa de validitate a mărturisirilor obținute prin tortură, ci și în lipsa de interlocutor: „Nu le răspundea, pentru că n-avea cui să răspundă. Bestiilor?”. Dovadă că ceea ce percepem drept semeni sunt în realitate niște specii antropoide este și propria perspectivă a acestor haidamaci, care-l văd pe acuzat după chipul și asemănarea lor. Jandarmul comunal din povestirea «Duba culegătoare de suflete», schingiuit într-un beci pentru propagandă contra cooperativizării este interogat, bunăoară, în acești termeni: „Spune, șarpe veninos, spune, bă, pe cine ai otrăvit cu vorbele tale spurcate? De ce taci, mă? Nasul meu miroase că-ți bați joc de noi… Vorbește, viperă! Îți descleștez eu gura…”. Pistolarul cu ochi „ca ai câinelui turbat” din «Zimbrul rănit» și haita lui de copoi își zvântă în bătaie prizonierul interogându-l tot ca pe unul de o specie cu ei: „Să ne spui tot, pui de cățea, tot ce-ai făcut după parașutare!” etc. Nu trebuie pierdut din vedere că sângeroasele tablouri pictate de Ioan Barbu reproduc întotdeauna niște istorii adevărate, care, înainte de a fi puse pe hârtie, au fost cândva scrise (cu pumnul) pe pielea cuiva. Procesul parașutiștilor din octombrie 1953, arestarea din Calea Griviței 131 (azi e acolo un atelier de reparat frigidere și aragaze), masacrarea celor 3.000 de bucovineni de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941, evocată cu atâta plasticitate în «Călător prin Țara Fagilor» – toate s-au petrecut aievea, fără totuși ca autenticitatea să facă din aceste scrieri o literatură istorică. Subiectivitatea și lirismul sunt turate la maxim, nemaivorbind de ștergerea fontierei dintre real și fantastic: după rugăciunea din epilogul «Luminii de zăpadă» „lumânarea s-a aprins singură”, eroii căzuți în războiul de reîntregire a României Mari defilează angelic în povestirea «Regimentul Alb» etc.
Iată, deci, că „și răul câteodată prinde bine la ceva”, vorba lui Creangă, căci fata lui Roș Împărat, a cărei nuntă cică „și acum mai ține încă”, nu-i alta decât însăși literatura pe care tiranul ei tătuc a stârnit-o.
• Emil LUNGEANU

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

mesaj(e)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mai multe articole de la Cultura

%d blogeri au apreciat: