Du-te la...

ANGAJĂM!

Încărcător-descărcător pe platforma chimică.

Salariu de până la 2300 lei net

Telefon 0756120383

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

15 decembrie 2018

Nașterea Fiului lui Dumnezeu – eveniment crucial în istoria omenirii


Acum peste două mii de ani, într-o umilă peşteră din Bethleemul Iudeii, se năştea Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, întemeietorul religiei creş­tine, personalitatea istorică cea mai complexă, Acela care a împărţit istoria în două mari perioade – înainte şi după Hristos – şi de la care se numără astăzi anii, deci era noastră.
Evenimentul care a revoluţionat istoria omenirii s-a petrecut în anul 748 „ab urbe condida” de la întemeierea Romei, în timpul împăratului Augustus (27 î.e.n. – 14 e.n.), în Iudeea fiind rege Irod I cel Mare. Împăratul Augustus poruncise să se facă un recensământ, fiecare trebuind să se prezinte în cetatea unde se născuse; astfel se explică prezenţa lui Iosif, din Nazaretul Galileii, în Bethleemul Iudeii, împreună cu Sfânta Fecioară Maria, logodnica sa, Iosif fiind in casa şi din neamul lui David. „Iar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc pentru ei în casa de oaspeţi” (Lc. II, 5-6).
Cel care a calculat era creştină, sau era noastră, a fost un smerit călugăr dobrogean, Dionisie Exiguus, sau cel Mic (470-540), autor de scrieri cronologice în legătură cu data Paştelor, de colecţii canonice şi de traduceri din literatura teologică greacă, în latină. El, cel dintâi, a propus ca anii să nu se mai numere de la Diocleţian, ci de la Hristos, „începutul speranţei şi cauza reparării noastre prin patima Sa.” (Migne, PL, 67, 487 a). Din nefericire, era creştină calculată de el este greşită în minus cu câţiva ani, el punând naşterea Domnului la 753 a.u.c., când în reali­tate Iisus s-a născut la 748 a.u.c., cu doi ani înainte de moartea lui Irod cel Mare, întâmplată în 750 a.u.c.
Propunerea erei creştine a fost adoptată, mai întâi, în Italia, la anul 527, apoi în Franţa o sută de ani mai târziu, în Anglia în secolul al VIII-lea, iar, cu timpul, în toate ţările lumii.
În Sf. Evanghelii se găsesc câteva indicaţii cronolo­gice referitoare la naşterea sau vârsta Mântuitorului Iisus Hristos şi anume: domnia împăratului Augustus, proconsulatul lui Quirinius, timp de pace, recensământul, steaua magilor, uciderea pruncilor de către Irod, moartea aces­tuia, apoi începutul activităţii publice a Sfântului Ioan Botezătorul – care precede cu puţin pe cea a Mântuitorului, în anul XV al domniei împăratului Tiberiu (14-37), când Iisus avea cam treizeci de ani” (Lc. III, 23). Toate aceste indicaţii îndreptăţesc aşezarea naşterii Domnului Iisus Hristos în 748 a.u.c.
Istoricitatea lui Iisus Hristos este prima notă distinctivă a întemeietorului creştinismului, în comparaţie cu viaţa unora dintre întemeietorii de religii. În lumina datelor prezentate de Sf. Evanghelii şi de Faptele Apostolilor, a epistolelor Sf. Apostol Pavel şi a celorlalţi Sf. Apostoli – documente creştine sigure, cunoscute şi folosite ca auten­tice înainte de anul 100 – istoricitatea Mântuitorului este de netăgăduit.
La numai douăzeci de ani de la Învierea Domnului, Sf. Apostol Pavel trimite tesalonicienilor o Epistolă care începe cu cuvintele: „Pavel, Silvan şi Timotei, Bisericii tesalonicienilor întru Dumnezeu, Tatăl nostru, şi întru Domnul Iisus Hristos, Har vouă şi pace, de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (I Tes. I, 1-2). Acesta este cel dintâi document creştin care atestă istoricitatea Mântuitorului de către contemporanii săi. În el se afirmă simplu un fapt real, cunoscut de toţi.Din Sfintele Evanghelii, Mântuitorul ne apare viu, fiind văzut, ascultat şi chiar atins de cei care vorbesc şi scriu despre El, cu ardoarea unei convingeri care-i va duce până la martiriu. Sfântul Evanghelist Ioan scrie: „ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, aceea vă vestim” (I In. I, 1).
Deşi Sfintele Evanghelii n-au fost scrise cu interesul istoric de a face o biografie completă a lui Iisus Hristos, ele reprezintă un document istoric de o valoare inestima­bilă şi incontestabilă, ca relatare veridică a cuvintelor şi faptelor Mântuitorului, şi impresia extraordinară pe care a lăsat-o în lume Cel ce i-a despicat albia în două.
O altă caracteristică a naşterii şi vieţii Mântuitorului Hristos este simplitatea Sa, în contrast cu sublimitatea învăţăturii Sale, ceea ce ne dă convingerea că întemeietorul creştinismului n-a fost un simplu om. Naşterea Domnului, descrisă de Sfinţii Evanghelişti, atât de simplu, cald şi duios, nu are nimic în comun, de exemplu, cu naşterea lui Buddha, care abia ieşit din coasta mamei sale rosteşte pri­ma predică, consemnată în scris de discipolii târzii, cu toate naivităţile legate de această legendă.
Viaţa Mântuitorului s-a scurs tot aşa simplu şi firesc, încât Sfântul Luca: „Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Lc. II. 52). Dar, deosebirea fundamentală dintre Iisus Hristos şi alţi întemeietori de religii este dumnezeirea Sa. De exem­plu, Confucius şi Lao Tzi nu au avut nici măcar intenţia să se prezinte ca trimişi ai lui Dumnezeu, iar Buddha a exclus pe Dumnezeu din filozofia sa. Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca istorisesc Sfintele Evanghelii fără să încerce să demonstreze divinitatea Mântuitorului, redau simplu faptele văzute şi cunoscute direct de către ei. Deşi disci­polii Domnului n-au căutat să-l divinizeze, Iisus Hristos însuşi asigurându-ne că El este Mesia cel prezis de profeţi şi că este Fiul lui Dumnezeu.
Din cauza situaţiei politice şi religioase a Palestinei, Mântuitorul şi-a arătat Mesianitatea Sa, fie implicit, fie explicit, dar treptat, ascendent. Ţara era stăpânită de romani şi răscolită de partide rivale: saduchei, farisei, zeloţi etc. Unii aşteptau un Mesia moral şi religios, dar nu în sensul de mântuitor. Spiritele trebuiau pregătite, de aceea El a propovăduit mai mult prin parabole. În ultimii ani ai activităţii Sale a făcut afirmaţii explicite asupra mesianităţii Sale (Mt. XVI, 13-17 sau XXVI, 63-64).
Iisus s-a afirmat pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu prin vorbe şi prin fapte, primind omagii ce se aduc numai lui Dumnezeu (Mt. VIII, 2), atribuindu-şi puteri divine, iertând păcatele şi făcând minuni. Nici evreii contemporani, sau imediat următori, nici adversarii Săi de mai târziu (Cels, Porfiriu, Hierocles, Iulian Apostatul) n-au negat minunile Sale, ci numai le-au atribuit magiei sau demonilor, cum ziceau şi fariseii (Mt. XII, 24). Minunea cea mai mare, care confirmă afirmaţia despre Sine că este Mesia şi care Îl deosebeşte de toţi întemeietorii de religii este Slăvita Sa Înviere din morţi, piatra de temelie a învăţăturii creştine.
Prin viaţa, faptele şi învăţăturile Sale, Mântuitorul Hristos a fost în lume „un semn de contrazicere” (Lc. II, 34). El a uimit, a convins, a cucerit, pe de o parte, dar a surprins, a dezamăgit şi a scandalizat, pe de alta. Poporul, căruia i s-a adresat de preferinţă l-a ascultat, l-a urmat şi l-a iubit, declarând că „niciodată nu le-a vorbit un om ca Acesta”. El a vorbit celor ce aveau urechi de auzit şi a intrat numai prin uşile care i s-au deschis. Conducătorii iudei ai vremii, orbiţi de orgoliul, ipocrizia şi formalismul lor religios-moral, demascaţi de cuvântul Lui biciuitor, stăpâniţi de o concepţie mesianică denaturată, L-au socotit înşelător, agitator, blasfemator. L-au acuzat în mod fals şi L-au târât la judecată în faţa procuratorului roman, Ponţiu Pilat ca „răufăcător” (In. XVIII. 30), ca „hulitor” (Mc. XVI, 64), ca răzvrătit contra Romei, voind să se proclame rege al Iudeilor (In. XIX, 12). Partidele iudaice ale vremii i-au făcut o opoziţie pătimaşă: fariseii, pentru că El combătuse formalismul gol şi ipocrizia lor; saducheii, pentru că nu credeau în înviere şi nemurirea sufletului şi pentru că ei considerau mesianismul ca periculos din punct de ve­dere politic. În sinedriu, marele preot, care era saducheu, a declarat uciderea lui Iisus ca o necesitate politică, iar fariseii, cu câteva explicaţii, nu s-au opus. Deşi Mântui­torul a fost omorât în mod infamant, prin răstignirea pe cru­ce, învăţătura şi trăirea religios-morală propovăduite de El, continuate de Sfinţii Apostoli, constituie cea mai mare înnoire spirituală pe care a cunoscut-o vreodată umanitatea.
Ştiri necreştine despre Iisus Hristos sunt puţine şi ne­concludente. Ni s-a păstrat o Epistolă a unui sirian, Mara, către fiul său, Serapion, în siriană, în care se vorbeşte despre „înţeleptul rege al iudeilor”, a cărei moarte a adus ruina poporului iudeu, deşi el trăieşte prin Legea adusă. Scrisă între anii 70-170, epistola are o autenticitate îndoielnică.
Scrisoarea regelui Edesei, Abgar V Ukama către Iisus Hristos şi răspunsul Mântuitorului către Abgar – sunt neautentice, deoarece Mântuitorul n-a scris nimic. Persoana acestui rege este autentică, dar corespondenţa lui cu Iisus este apocrifă.
Acta Pilati şi Epistola lui Lentulus, adresate ambele Senatului roman, cunoscute din secolul al III-lea, sunt sigur apocrife. Acta Pilati vorbesc în chip blasfematoriu despre condamnarea, suferinţele, moartea şi învierea Dom­nului, iar Epistola lui Lentulus face o descriere frumoasă a chipului Mântuitorului, care a inspirat pe pictorii creştin.
Mărturii iudaice. Scriitorul iudeu Iosif Flaviu (37-100) vorbeşte în lucrarea „Antichităţile iudaice” XX, 9, 1, de uciderea lui Iacob „frate al lui Iisus Hristos” (Eusebiu, Istoria bisericească II, 23, 21-24) şi despre Iisus ca învăţător al adevărului şi făcător de minuni (XVIII, 2, 3). În text se află şi cuvintele „Acesta era Hristos”, considerate o interpolare creştină târzie, nefiind cunoscute lui Origen (†254). Rabinul Eliezer Ban Hyrcan (sec. I) spune că a cunoscut pe Iacob, discipol al lui Iisus Nazarineanul, iar Filon şi Justus de Tiberiada n-au scris nimic despre Hristos.
Este explicabilă tăcerea scriitorilor iudei despre Hristos, căci ei vedeau în Mesia un eliberator, iar pe de altă parte nu le convine să vorbească despre Hristos ca despre un adevărat Mesia, pentru că vroiau să fie pe placul romanilor, care nu agreau speranţele mesianice ale iudeilor. De la jumătatea veacului al II-lea, tăcerea iudeilor la adresa Mântuitorului s-a schimbat, transformându-se în calomnierea originii şi vieţii Sale. Aceste ştiri au fost ulterior împrumutate de unii scriitori păgâni ca Cels sau Porfiriu. Apoi, calomniile iudeilor au trecut în cartea „Sefer toldot Iesu” (Cartea originii lui Iisus), dovedită ca un pamflet din Evul mediu.
Un fals recent este Epistola lui Benan, care ar data din anul 83 d. Hr., scrisă de un medic egiptean, în realitate scrisă de pretinsul ei descoperitor, E. von der Planits, în 1910.
Scriitori romani, care au vorbit despre Iisus Hristos sunt următorii: Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bitiniei (61-113) într-o Epistolă către împăratul Traian (98-117) (Ep. I, X, 97) scrie: „creştinii cântă imnuri lui Hristos ca unui Dumnezeu, într-o anumită zi a săptămânii la răsăritul soarelui” (Carmen Christo quasi Deo dicere).
Istoricul Tacit (55-120), în „Annales”, spune că Nero, pentru a risipi murmurul ce-l acuza de incendierea Romei, a aruncat vina pe creştini, al căror nume vine de la Hristos, care a fost condamnat la moarte de Ponţiu Pilat sub domnia împăratului Tiberiu (XV, 44).
Istoricul Suetoniu (70-140) aminteşte în „Vita Claudii” de expulzarea iudeilor din Roma în anul 49 de către împăratul Claudiu (41-54), care se agitau din cauza lui Christos „Judaeos, impulsore Chrestus, continue tumultantes, Roma expulit” (XXV, 4). Pe vremea sa, existau în Roma cca. zece mii de iudei, din care unii se convertiseră la creştinism, alţii nu… Datorită edictului lui Claudiu, au trebuit să plece din Roma familiile de iudei, Azuila şi Priscilla, pe care Sfântul Apostol Pavel i-a întâlnit la Corint în anul 52 (F.A. XVIII, 2). Tot Suetoniu, în „Vita Neronis”, vorbeşte de torturarea creştinilor sub împăratul Nero, în anul 64, atunci când acesta a dat foc Romei (XVI, 2). Menţiuni despre creştini mai întâlnim la medicul Gallenus şi la retorul Fronton, iar scriitorii Lucian de Samosata şi Cels (sec. II) vorbesc mai mult despre creştini, Cels scriind o carte contra lor, intitulată „Logos alitheis” (Cuvânt adevărat), în care îi insultă şi-i acuză, ceea ce a provocat reacţia marelui scriitor Alexandrin Origen (†254), care a răspuns prin lucrarea „Împotriva lui Cels”.
Şi tăcerea sau rezerva scriitorilor păgâni faţă de Hristos este explicabilă, căci ei vedeau în creştinism o sectă iudaică dispreţuită, sau o superstiţie orientală, cum erau multe în vastul imperiu roman. Iisus era văzut ca un instigator demagog, condamnat la moarte prin cruce, pedeapsă infamă aplicată sclavilor, de autoritatea romană. Creştinismul, cel puţin la data apariţiei sale, nu putea atrage atenţia romanilor.
Sărbătoarea Naşterii Domnului este foarte veche. Încă din secolul al III-lea se sărbătorea în Orient, la 6 Ianuarie, Epifania, numită şi Theofania, o sărbătoare comună întrupării Domnului şi arătării Lui, în amintirea naşterii şi botezului Domnului (comp. Mt. III, 16-17), sărbătoare care a trecut apoi şi în Biserica Romei şi în Occident. Această sărbătoare este menţionată în actul martiric al Episcopului Filip de Heraclea (†304) ca o zi sfântă, dar nu era generală.
Pentru prima dată în anul 377 la Antichia, sărbătoarea naşterii Domnului s-a separat de cea a botezului, serbându-se naşterea la 25 Decembrie şi botezul la 6 Ianuarie. La Constantinopol, această separare s-a făcut la 379, când Sfântul Grigore de Nazianz a ţinut predica „Hristos se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L” (Migne, P.G. 36, 311-334). În cuvântarea ţinută la 25 Decembrie la Antiohia, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că această măreaţă sărbătoare s-a introdus în Răsărit de aproape zece ani (Migne, P.C. 49, 351-362).
Naşterea Domnului – Natralis Domini – sau Crăciunul, sărbătorit la 25 decembrie în fiecare an, a înlocuit sărbătoarea păgână a solstiţiului de iarnă (natalis solis), care, din secolul al III-lea, s-a unit cu cea a zeului solar Mithra, reprezentantul soarelui pe pământ (deus solis invictus). Hristos, „soarele dreptăţii” care a adus lumii „răsăritul cel de sus”, a învins păgânismul greco-roman şi mithraismul.
Românii numesc sărbătoarea Naşterii Domnului şi Crăciun. Etimologia acestui cuvânt (crătsun, în aromână, şi cărtsun în meglenoromână) nu este însă pe deplin lămurită. Conform opiniei majorităţii cercetătorilor – P. Papahagi, V. Pârvan, S. Puşcariu, T. Capidan, P.P. Panaitescu etc. – numele de Crăciun provine din latinescul „calatio” (acuz. calotionem). Romanii înţelegeau prin „calatio” convocarea poporului de către preoţii păgâni în prima zi a lunii pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă şi, prin extindere, însăşi sărbătoarea cea mai însemnată „calatio”, era cea din 1 ianuarie. Cum celor de curând creştinaţi din Dacia şi din sudul Dunării această anunţare a sărbătorilor li se părea apropiată de „calatio” au denumit astfel sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului. Alţi cercetători, O. Densuşeanu, C.A. Rosetti, A. Graur, susţin că derivă cuvântul Crăciun din latinescul „creatio” (acuz. creationem), adică ziua creării sau a „facerii” lui Iisus.
În concepţia populară, în special în Colinde, Crăciunul sau Moş Crăciun, personaj mitologic creat pe pământul românesc, este una şi aceeaşi persoană cu Hristos. În colinde, el stă la masă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii. Locuinţa sa este în cer, de unde, odată pe an, vine încărcat de daruri, spre bucuria copiilor şi nu numai a lor. De precizat că termenul Crăciun este specific limbii române, căci limbile romanice europene folosesc terminaţii derivate din „Dies Natalis” sau „Natalis Domini”, de exemplu „Noel” în franceză, „Natale” în italiană etc.
În fiecare an, la 25 Decembrie, sărbătorim marele praznic al Naşterii Domnului sau Crăciunul, când Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om, pentru răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului.
Miracolul sublim al naşterii Fiului lui Dumnezeu ne atinge în fiecare an, cu aripa lui muiată în azurul harului. Fiecare simţim bucuria marii sărbători, în casele şi familiile noastre, în bisericile şi comunităţile noastre, înţelegând că solia Evangheliei Mântuitorului este pacea şi buna înţelegere.
Preot Prof. Dr. Cezar VASILIU, Montreal – Canada

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

mesaj(e)

Mai multe articole de la Spiritualitate

%d blogeri au apreciat: