Du-te la...

ANGAJĂM!

Încărcător-descărcător pe platforma chimică.

Salariu de până la 2300 lei net

Telefon 0756120383

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

19 decembrie 2018

MODERNISMUL POETIC EUROPEAN – de la Eugenio Montale la Dragoş Vrânceanu


• 106 ani de la naştere (14 febr. 1907 – 14 febr. 2013)

 

În modestia lor, spiritele mari se întâlnesc pe coardele timpului. Ideile, reflecţiile, temele abordate, uneori, sunt aceleaşi. Nuanţările însă le dau valoarea cuvenită, care derivă din autenticitatea şi inefabilul potrivirii cuvintelor, după expresia lui Tudor Arghezi. Păstrând totuşi, proporţiile, trebuie să recunoaştem că Eugenio Montale şi Dragoş Vrânceanu sunt două minţi congeniale care s-au receptat, dovedind afinităţi sub cupola modernismului poetic italian interbelic şi continuate în neomodemismul european al anilor 1960-1980 şi după.

Într-un moment de „genială expansiune creatoare”, după expresia lui G. Călinescu, Eugenio Montale afirma: Nu sunt un Leopardi, las puţine de ars/ şi e deja mult a trăi în procente („Pentru a sfârşi”), iar Dragoş Vrânceanu confirma: Prea multe sunt de spus/ din câte au trecut şi nu am spus” („Autobiografie”).

În stilul său aventurier, „unicul poet-de-idei din poezia italiană”, după opinia lui Giancarlo Vigorelli, continuă pe terenul dur al realităţii cu o lirica de raptus şi de corosivitate – expresiile aparţin lui Dragoş Vrânceanu. Această antinomie, care exprimă limitele extreme al zbuciumului existenţial pe motivul testamentului, este izvorâtă dintr-o tragică experienţă de cunoaştere: „Recomand urmaşilor mei/ (dacă vor fi) pe plan literar,/ ceea ce rămâne imposibil,/ un frumos foc din tot ce priveşte/ viaţa mea, faptele mele, inacţiunile mele”. Simfonia pe aceeaşi temă începută abrupt de Eugenio Montale se continua la Dragoş Vrânceanu larg, ca un fald pe valurile Dunării, dar tot sub semnul nostalgic al neantului curgător al fiinţării, într-o altă „ars poetica”, intitulată „Pajura de fum”: „Vă las afecţiunea mea zălog,/ spre bine şi noroc să vă îndrume!/ voi pentru mine-aţi fost un cal în spume/ de care s-a ţinut un biet olog./ Nu vă acuz că v-a făcut plăcere/ să merg în pasul vostru orişicum./ Dar în acest crampei cam lung de drum,/ca să hrănesc şi eu cum se cuvine/ eterna vieţii pajura de fum, / a trebuit să tai bucăţi din mine!”.

O paralelă între Eugenio Montale şi Dragoş Vrânceanu pe fondul nostalgiei originilor este izbitoare. La poetul italian ea vine de-a dreptul din stâncile marine ale Liguriei: „… coboram în amurg/Pe meleagurile mele la acestă oră/ încep să fluiere iepurii” („Egloga”), iar la poetul român din unduirea vârfurilor pădurii din jurul casei de la Vladu, din Babeni Vâlcea, prin care răzbate curca sălbatica cu puii de sticlă: „Soseam încă o dată,/ purtând în spate casa,/ pe care o aduceam extinsă cu încăperi/ de văzduh – ca în Leonardo da Vinci./ … se închidea/ spărtura dureroasa a depărtărilor./ începea atunci curca sălbatică/ să ţipe, încrucişăndu-se prin crengile pădurii,/ spre a răzbate cu puii de sticlă în câmpie” („Puii de sticlă”).

În fond, Dragoş Vrânceanu înseamnă eterna reîntoarcere: „Totdeauna am revenit/ să mă refac/ în casa de sub pădure/ intrând la adăpostul copilăriei”. („Dulci stele ale Ursei”).

În ce priveşte „ars poetica”, cei doi se află sub zodia Balanţei în imperiul de foc al Absolutului: „Muza mea e departe: s-ar spune/ (e gândul multora) că nu a existat niciodată…/ ca şi cum mi-ar spune: mergi nu te teme,/ cât voi putea îţi voi da viaţă” (Eugenio Montale, „Muza mea”). „Mai în sus, lângă copaci, / unde munţii se văd mereu/ ca printr-un zid de apă,/ se opreşte gândul meu./ Acolo îmi alătur urechea/ să aud dincolo de cer/ cucul stingher.” (Dragoş Vrânceanu, Preludiu”).

Ambii poeţi ştiu să creeze un relief concret al peisajului sau al lucrurilor şi întâmplărilor, să facă din fiecare „o teorie”, după expresia lui Goethe: „Viata care dă lumina/ e singura care mi se arată./ Spre ea te apleci de la această fereastră/ ce rămâne – întunecată” (Eugenio Montale, „Balconul”). „Pe lume totul este să n-ai nicio vină/ că te-ai născut şi-ai crescut/ şi să-ţi cauţi refugiul în lumină” (Dragoş Vrânceanu, „Drumul spre Bonciu”). Ei au reuşit să reîmprospăteze procedeele poeticii cuvântului prin capacitatea de a inventa fară cusur, legată de cele mai intime gânduri exprimate cu o mare seninătate. Poetica lor este una a cunoaşterii şi a devenirii în sens filozofic. „Ne facem drum printre întâmplări”, afirma Dragoş Vrânceanu, iar devenirea noastră în istorie urmează acest drum: Dorm toate-ntâmplările împreuna cu noi/ sub plasta de aur a lânei de oi” („Vlahostrata”).

La Eugenio Montale cuvintele preferă somnul întâmplărilor: „Cuvintele/ preferă somnul…/ după o aşteptare eternă/ renunţă la speranţa/ de a fi pronunţate/ odată pentru totdeauna/ şi a muri apoi/ cu cel care le-a posedat” (Eugenio Montale, „Cuvintele”).

În literatura universală poeţii care au atacat motivul Logosului pot fi număraţi pe degete. Eugenio Montale şi Dragoş Vrânceanu sunt repre­zen­tativi, ei se află în prima bancă, pentru ca au experimentat un lirism semantic prin cultivarea metaforei stenice, a simbolurilor existenţiale şi a parabolelor realizând mutaţii de sens prin construcţii sintactice pluri­semantice. Privirea înainte – Universalul: „Ursa mare e peisajul nostru/ copiii se joacă sub stejar/ de-a ţara de mâine…” (Dragoş Vrânceanu, „Pe faţa cealaltă a lumii”) şi privirea înapoi – Naţionalul – o lungă elegie a dorului de neam, pe tema nostalgiei originarului, transformată într-un „carpe diem”, al bucuriei revederii: Printre ai tăi ai revenit din lume/ şi timpul nu-l mai pierzi din sân, drumeţ,/ căci fiecare clipa e de preţ” (Dragoş Vrânceanu, Revederea patriei”). „Cine-şi mai aminteşte de focul/ care a ars năvalnic în vinele lumii?…/Mâine voi vedea iarăşi băncile/şi zidul şi drumul obişnuit”. (Eugenio Montale, „Oase de sepie”).

Tema iubirii în creaţia celor doi ţine de rafinament, iar cuvintele creează un ambient intelectual. Femeia pare a fi coborâtă dintr-o pictură de Boticelli, ceea ce face ca ea să fie unică, irepetabilă. „Por amor de la fiebre… mă poartă în vârtej/ cu tine. O draperie roşie iradiază,/ se-nchide o fereastră…/ de morişca destinului îmi mai rămâne/ un salt ce mă îndreaptă/ către tine… /Se sfarmă un nor…/ Prin tine înţeleg/ tot ce-îndrăzneşte cocostârcul/ când luându-si zborul de pe culmi ceţoase/ vâsleşte către Colonia Capului” (Eugenio Montale, „Sub ploaie”).

La Dragoş Vrânceanu iubirea, ca mai târziu la Nichita Stănescu, devine sinonimă cu poezia: „Aş vrea un vers ca o perdea de tul,/ pe care s-o desfac pe-un colţ de lume,/ cu nori, oraşe şi pământ destul./ Şi-acolo ca-ntr-o patrie de brume,/ de orişicare atingere virgine,/ tu să te poţi simţi oricând la tine” (Dragoş Vrânceanu, ,Aş vrea”). Simfonia eternului feminin modem, cu iz nostalgic şi de rafinament, începe în sunetul cornului Basarabilor, trece peste unduirea vârfurilor pădurii şi peste valurile bătrânului Danubiu, se opreşte o clipă la Cotul Soarelui, în dreptul Casiopeei şi se continuă în Coasta Florentină, Ingabamentul este piciorul metric care funcţionează perfect în exprimarea ideii poetice.

La fel ca-n poezia lui Lucian Blaga acest „a iubi” vine de departe…, iar armonia acestui sentiment firesc, omenesc, cu spiritul cosmic reprezintă osmotic „gândul ascuns a lui Dumnezeu”: „… uimit şi uşor eram încrustat/ în tine, forma ta/ îmi era respiraţia, chipul/ ţi se topea în al meu şi gândul/ ascuns a lui Dumnezeu/ cobora pe cele câteva flinte,/ printre sunete cereşti şi tobe/ de copii şi globuri de fulgere,/peste mine, peste tine, peste lămâi”. (Eugenio Montale, „În sear㔑).

În poezia de dragoste înţelepciunea trece pe primul plan la Dragoş Vrânceanu, mai ales atunci când iubirea este întreţinută: „O, cât de înţelepţi/ Suntem că ne-am văzut!/ O zi doar a trecut” („Legenda strugurilor”).

Prietenia dintre cei doi mari poeţi a fost cultivată şi sub alte forme: traduceri, conferinţe, vizite private sau la nivel de ambasade, relaţii culturale de la o ţară la alta. în prefaţa la „Poeme alese” de Eugenio Montale din colecţia „Cele mai frumoase poezii”, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1977, publicată postum în 1983, Dragoş Vrânceanu afirmă: „O veche prietenie pentru Eugenio Montale şi pentru lirica lui mă face să încerc această traducere în româneşte a unei poezii ce se numără printre cele mai înalte ale timpului nostru… Eugenio Montale este Laureatul premiului Nobel din anul 1975”. La rândul sau, în aceeaşi ediţie, Eugenio Montale scria referindu-se la prietenia cu Dragoş Vrânceanu: „Vestea dispariţiei lui Dragoş Vrânceanu m-a îndurerat profund. El a făcut atât de mult pentru Italia şi pentru cunoaşterea ţării mele în România sa. Era neobosit şi plin de entuziasm şi fiecare vizită a lui era o zi de sărbătoare pentru noi. Mă întreb dacă tristeţea multor prieteni pe care i-a lăsat in Italia poate fi o consolare.

Aş fi fericit dacă aceste cuvinte ale mele ar fi cunoscute în România…” (7 octombrie 1977, Milano, Via Bigii, 15).

Eugenio Montale şi Dragoş Vrânceanu sunt doi poeţi care s-au receptat şi s-au cultivat reciproc, şi – lucrul cel mai important, care are conotaţii în poezia europeană – au avut o înrâurire asupra liricii italiene şi româneşti contemporane.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

mesaj(e)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mai multe articole de la Uncategorized

%d blogeri au apreciat: