Du-te la...
Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

20 februarie 2019

Eveniment la Costești: 20 de ani de la Mineriada din ianuarie 1999


• acele clipe sunt redate prin ochii unui premier-poet: Radu Vasile
Șeful Guvernului pe care minerii se luptau să-l dărâme a scris o carte „Cursă pe contrasens” unde aduce numeroase detalii și culise ale acelor zile din urmă cu 20 de ani. Ca martor direct, rândurile sale sunt veritabile pagini de istorie.

Despre Costești…

„Pe 21 ianuarie, dupã străpungerea barajului de la Costești, i-am cerut lui Dejeu demisia și 1-am informat pe președintele statului cerându-i consimțământul pentru schimbarea lui Dejeu. Noul ministru, ales nu de mine, ci de Diaconescu și Constantinescu, a fost Dudu lonescu, secretar de stat pe vremea aceea la Apărare, un om de caracter, cu o fire dârză, ale cărui relații cu Constantinescu se mărgineau însă la o antipatie incipientă. Al doilea personaj-cheie în ierarhia Internelor, iarăși omul de încredere al lui Constantinescu, generalul Teodor Zaharia, secretar de stat la Interne, conducător direct al operațiunilor de blocarea marșului minerilor, a fãcut figura unui incompetent vrednic de tot hazul. E suficient să spun că în vreme ce minerii ajunseseră la Râmnicu-Vâlcea, repeziciunea evenimentelor îl uitase pe generalul Teodor Zaharia la Târgu-Jiu, de unde – aș putea oare să mă îndoiesc? – coordona cu abilitate ostilitățile din spatele frontului, raportând firește că situația e sub control. El se afla în Târgu-Jiu, iar minerii părăsiserã de mult sala polivalentă pusă la dispoziție de prefectură în noaptea precedentã. Un al treilea om de a cărui promptitudine și tărie de caracter depindea reușita operațiunilor era generalul Gheorghe Lupu, coordonatorul pe teren al manevrelor jandarmilor, care, în clipa risipirii rezistenței jandarmilor la Costești, și-a împins până acolo zelul cu care a înțeles să țină piept minerilor încât s-a dezbrăcat de uniformă în casa unui țăran din Costești și,îmbrăcat în haine civile, s-a strecurat cuminte printre mineri, aplicând tactica hărțuirii sub acoperire.(…) Harta pe care o aveau la îndemână generalii de la Ministerul de Interne era o banală hartă turistică, pe care nici nu erau trecute toate drumurile și căile de acces între localități! Asta era informația topografică de care dispunea celula de criză de la sediul Ministerului de Interne! Minerii cunoșteau mult mai bine decât polițiștii drumurile, potecile și formele de relief ale zonei în care se desfãșurau ostilitățile. Cum însuși șeful SRI remarcase, liderii minerilor erau mai bine informați decât cadrele Ministerului de Interne despre evoluția evenimentelor din teren: știau starea de spirit a jandarmilor, efectivele trupelor MI și locul de amplasare a barajelor. Iar în aceastã informare un rol important 1-au jucat posturile de televiziune Antena l și ProTV. Pe deasupra, un amănunt care spune mult despre capacitatea de apărare a unei capitale cum e Bucureștiul este că în aceeași zi numărul de jandarmi care se mai aflau în București în eventualitatea unor mișcări de stradă era de l.000 de soldați, majoritatea lor fiind tineri recruți lipsiți de o instrucție elementarã, în comparație cu ei, minerii erau mult mai bine instruiti. Se deplasau organizat într-o formulă cvasimilitarã, și era suficient să iei în considerare doar aceastã manieră de marș pentru a te convinge cã erau neverosimil de bine pregătiți. Ce puteau face acei l.000 de soldați în cazul iscării unor dezordini sociale?”

Despre CSAT…

„În seara aceleiași zile de 21 ianuarie, am participat la Cotroceni la o ședință extraordinară a CSAT, unde s-a decis redactarea unei ordonanțe privind starea de necesitate, precum și măsurile de urgență ce urmau să fie luate: scenarii și tactici militare, utilitatea întâlnirii mele cu minerii, posibilitatea refugierii guvernului în provincie în cazul unui război civil, întors la Guvern, am convocat seara târziu o ședință de guvern, pentru discutarea și adoptarea ordonanței al cărei text urma să vină de la CSAT. Introducerea stării de necesitate era o măsură cu bătaie psihologică, având menirea de a-i intimida psihologic pe mineri, dar și pe «coautorii morali ai mineriadelor». Ordonanța intra în vigoare la miezul nopții. Babiuc s-a arătat cât se poate de ferm în decizia de a scoate armata pe străzi. Acum, judecând retrospectiv, îmi dau seama că această măsură era ultima cale de a preîntâmpina, prin intimidare, escaladarea tensiunii din țară, însă era o soluție de profilaxie și nimic mai mult, deoarece, în cazul în care armata ar fi tras în mineri, nemultumirea care domnea în țară, o nemulțumire creată însă artificial, ar fi dat naștere unor evenimente imprevizibile ce puteau scăpa de sub orice control. S-ar fi ajuns la rãzboi civil. Ca un detaliu comic, mi-amintesc de sfaturile pe care, în cursul ședinței, Caramitru a ținut să le dea lui Dudu lonescu și lui Babiuc în legãturã cu modul în care trebuiau soldații și jandarmii să lupte: «Când vor ataca să strige, că dacã strigi îți intimidezi adversarul!»”.

Despre cacealma…

„Am luat hotãrârea de a merge în gura lupului (Vâlcea vine de la volk, care înseamnã lup în slavonã) din trei motive. Mai întâi, știam că starea de necesitate nu era în sine o soluție, că din clipa în care armata ar fi tras în mineri România ca stat de drept ar fi încetat să existe. Minerii nu puteau fi cumințiți cu măsuri de forță, erau prea uniți și prea încercați ca să se risipeascã precum iepurii la primul foc de armă. (…) În al doilea rând, știam pe baza informațiilor primite de la SIE că ambasadorii acreditați la București sunt pe picior de plecare din țară. Familiile lor începuserã să fie trimise acasã, iar personalul ambasadelor urma să fie redus la o schemă minim funcțională. (…) Nu am crezut nici o clipã în soluția utilizării armatei. Din acest punct de vedere, nu se mai punea problema supravietuirii guvernului, ci a țãrii. (…). Mai știam că serviciile secrete îmi ofereau informații inutilizabile, de care aveam tot atâta nevoie cât avea Cozma de studii de „posologie a mulțimii” pentru a-și conduce minerii. (…) Cãci eu la Cozia asta am fost, un prim-ministru fără putere jucând rolul unui omnipotent; un prim-ministru care a lăsat impresia că are în spate un aparat de represiune distrugător, cu care poate destrăma marșul minerilor în câteva ore, când de fapt singura putere pe care mă puteam sprijini eram eu însumi.”

Despre Cozia…

„O datã luată hotărârea de a mă întâlni cu Cozma a rămas să aleg locul ei. Numele vehiculate în cabinetul meu au fost Târgoviște, Pitești și Alexandria. Am ales instinctiv mânăstirea Cozia, ca într-o străfulgerare. Știam însã că minerii sunt credincioși și că un lăcaș monahal putea oferi o ambianță mai favorabilă căderii la o învoială decât vreun alt loc laic. Din București am plecat în dimineața zilei de 22 ianuarie, fiind însoțit de ministrul Finanțelor, Decebal Traian Remeș, și de secretarul de stat de la Industrii, Stănculescu, ca înlocuitor al lui Berceanu, pe care minerii 1-ar fi mâncat cu fulgi cu tot din cauza aroganței cu care le vorbise. La insistențele sale, înaintea mea 1-am trimis pe șeful Corpului de Control al primului-ministru, Grecea, care urma să ajungã mai devreme la Cozia, urmând să mă informeze prin telefon despre situația de acolo. Din București am plecat cu o escortă de 20-25 de luptători antitero de la SRI. (…) Pentru mine, situația era simplă: ori obțineam pacea, ori mă declaram prizonier al minerilor și intram imediat în greva foamei, până la capăt. Dar acest gând nu 1-am împărtășit decât băieților mei, Tudor și Mihai. (…) Cum drumul prin Râmnicu-Vâlcea era nesigur, am mers pe traseul Brașov-Râșnov. În mașina mea se mai aflau aghiotantul meu personal și episcopul loan, căruia i-am cerut să mă însoțească deoarece știam că Miron Cozma are o slăbiciune pentru el din vremea când episcopul era stareț la Lainici, mânăstire la care Cozma mergea des să se reculeagã și să se roage (…) La mânăstire am ajuns cu întârziere față de ora 14, asupra căreia căzusem de acord prin telefon cu Cozma. Grecea ajunsese la ora 14 acolo și mă suna întruna spunându-mi cã liderii minerilor ajunși de mult acolo, deveniseră nerăbdători și furioși. Dar la 40 de km de Cozia șeful escortei de luptători antitero mă anunță prin radio că este silit să se retragă deoarece fuseserã deconspirați. Cum adicã fuseserã deconspirați n-am înțeles nici până astăzi, deoarece ei aveau misiunea să mă apere pe față, nu sub cine știe ce acoperire. N-am putut primi nici o lămurire din partea SRI pentru această abandonare. Așa că la Cozia am ajuns în două mașini, a mea și cea a lui Remeș și Stănculescu. Am coborât din mașină și am văzut mulțimea ce înțesase până la refuz curtea mânăstirii și împrejurimile. M-am îndreptat spre mulțime și am fost întâmpinat de două vechi cunoștințe, profesori de arte marțiale, care veniseră acolo aflând de la televizor de locul întâlnirii și dorind să fie alãturi de mine. Cei doi erau vicepreședinți ai Federației de Arte Marțiale, și cum eu acceptasem în urmă cu peste un an să fiu președintele acestei asociații, oamenii aceștia, din propriu îndemn, hotărâseră să fie alături de mine acolo, lipindu-se de mine și nepărăsindu-mã nici o clipã cât a durat traversarea curții mănăstirii. Am pãtruns în mulțimea aceea de civili, căci Cozma își respectase cuvântul, niciun miner nefiind acolo, am pătruns așadar în mulțime cu grupul de ofițeri SPP alături de mine, și împreună cu cei doi profesori de arte marțiale. Din rândurile mulțimii de chipuri necunoscute nu s-a auzit însă nici o huiduialã și nici un strigãt de dispreț. (…) În spatele meu, Episcopul loan, Remeș și Stãnculescu înaintau cu greu, și în formația aceasta ne-am croit anevoie drum prin mulțimea de civili, ziariști și reporteri ai posturilor de televiziune, înaintam greu nu fiindcă oamenii ar fi refuzat să ne facă loc, ci deoarece curtea era așa de înțesată cu lume, că nu puteai nici măcar să te întorci pe călcâie fără să te freci de cel de lângã tine și fără să-i simți răsuflarea în ceafã, în fața bisericii am fãcut-o la stânga, am pătruns pe un culoar străjuit de călugãri, din care, în peretele lui din stânga, se deschidea o încăpere cu rost de bibliotecã, cu o masă la mijloc și rafturi pe pereți, în sala pro-priu-zisă se afla o masă lungă în jurul căreia stăteau liderii minerilor, în capul acestei mese se afla o alta, mai scurtă, ambele fiind dispuse în forma literei T. La această masă ne-am așezat cu toții, eu la mijloc, în stânga mea Remeș și Stănculescu, iar în dreapta episcopii loan și Gherasim. Ce m-a surprins e că toți stãteau cu capul plecat, să fi fost 10 sau 12 mineri, liderii bazinelor carbonifere din Valea Jiului, Moldova Nouă, Munții Apuseni și Oltenia.” (…)

Despre mineri…

„«Ce căutați, domnilor, aici? Ce mă faceti să vin până aici tocmai de la București?». Romeo Beja, cel mai nervos și mai pornit dintre toți, mi-a răspuns încruntat că problemele minerilor îi mânaseră în marș, problemele lor, ale minerilor, de care însă guvernul nu vroia să audă. «Avem problemele noastre, dom’ prim-ministru, și dumneavoastră ați refuzat să ne vedeți și să vă întâlniți cu noi!». «Pãi cum, domnule, sã mă întâlnesc cu voi, sub presiune? Este vorba de prim-ministrul unei țări, chiar dacă ea se numește România! De ce atâta violență, aruncând țara în haos pentru negocierea bugetului Regiei Huilei? Nu vă dați seama cã încercarea voastră nu poate avea succes, că nimeni nu poate înțelege ceea ce faceți? Ori vã preocupã problemele voastre, și asta înțeleg, ori vreți să cuceriți puterea cu bâta printr-un marș asupra Bucureștiului precum Mussolini asupra Romei, și atunci nu mai înțeleg. Mussolini așa a fãcut, a cucerit Roma cu l.000 de oameni mărșăluind asupra orașului. Voi sunteți mai mulți, așa că spuneți-mi ce aveți de gând, ca sã știm o socoteală! Voi, dacă țineți la România așa cum pretindeți, cum acceptați ca România să fie astfel privită în afară? Nu vedeți ce-i aici, posturi de televiziune, ziariști, reporteri… Nu știți ce imagine are România acum pe ecranele televiziunilor străine? Chiar așa am ajuns, să nu ne putem înțelege decât după ce stârnim panicã în toată țara? Uitați, ca să nu o mai lungim, domnii Stãnculescu și Remeș au venit cu mine și vă rog să începeți acum discuțiile privind bugetul Regiei de Huilă și revendicările voastre. Eu nu o să intervin în discuțiile tehnice asupra bugetului. Aveti specialiștii de față, eu am să intervin numai dacă nu veți ajunge la o înțelegere, și atunci voi decide eu. Vă asigur că voi avea în vedere interesele dumneavoastră!» Apoi, schimbând brusc tonul și tema discuției, m-am adresat starețului: «Părinte, trebuie să merg la toaletă, că tare m-am grăbit să ajung aici!» Citite acum, cu detașarea cititorului stând în fotoliu, cuvintele acestea pot suna nepotrivit în gura unui prim-ministru. Dar atunci, în clipele acelea când mintea minerilor era preocupată în mod obsesiv doar de rezolvarea cât mai grabnică și mai favorabilă a problemelor lor, cuvintele acestea, rostite cu tonul firesc al unui om care pur și simplu vroia la toaletă, au avut darul de a introduce o notă de naturalețe umană într-o atmosferã inumană prin incandescența ei. Starețul, surprins de cererea mea, s-a lamentat: «Aoleo, dom’ prim-ministru, nu se poate. Coridorul e plin cu ziariști, abia am reușit să intrăm aici. N-o să puteți să treceți printre ei fără să vă bombardeze cu întrebări». «Atunci?» «Păi ar fi ceva, să săriți fereastra asta, să ieșiți direct în curte ocolind brâul de ziariști, și de-acolo să mergeți la toaletă», și starețul mi-a arătat o fereastră închisă. «Trebuie doar să o desțepenim, treceți pe aici, și… gata!»
Sunt clipe când a te purta firesc poate salva o situație ce pare lipsită la început de perspectivă. Doi din ofițerii SPP ce mă însoțiseră în încăpere au reușit să deschidã fereastra înțepenită, încălecând pervazul ferestrei, m-am întors către liderii minerilor care mă priveau toți cu mirare și le-am zis: «Domnilor, datorită dumneavoastră primul-ministru al României este obligat să părăsească această încăpere ca să meargă acolo unde și regele merge pe jos, sărind o fereastră. Vă dați seama că dacă ajungeați la București nu aș fi putut face așa ceva, căci acolo biroul meu este la etajul trei!» Toți au început să râdă. Am sãrit în curtea interioarã, si m-am îndreptat singur către toaleta mânăstirii. Nici un ziarist nu a dibuit ieșirea mea. M-am întors pe același drum, am încălecat din nou pervazul ferestrei, am sărit pe podeaua încăperii și, aranjându-mi hainele cu un gest indignat de om pus în situații nefirești demnității lui, am simțit că parcă un înger trecuse prin încăpere: atmosfera se destinsese cu totul.”(…)

Despre Cozma…

„Atunci a apărut și Miron Cozma, de care uitasem cu desăvârșire în acele clipe. Avea fața trasă și obosită, vocea răgușiă și astenicã, era un om eminamente istovit. Ne-am dat mâna: «Nu credeam că o să ne mai vedem, și încă în aceste condiții, și asta după ce mi-ai dat lampașul de miner! (în septembrie 1998 fusesem la minele din munții Apuseni, la invitația omniprezentului domn Popescu, liderul sindicatului Meridian, în aceastã deplasare am poposit și la Petroșani, unde m-am întâlnit cu liderii sindicali și directorii Regiei. Printre ei se afla și Cozma, care m-a surprins prin cunoștințele lui de natură financiarã.) Tu crezi cã gesturi ultimative mã pot forța să fac ce vrei tu? Te înșeli. Dimpotrivã, în asemenea situații acționez altfel decât s-ar aștepta de la mine. Nu am fost și nu voi fi niciodatã forțat sã fac ceea ce nu vreau să fac. Ține minte cã vremea mineriadelor a trecut. Și apoi spune-mi ce folos v-au adus ele vouã, ca participanți, sau țării?»
Au început discuțiile propriu-zise la masa din încãperea mare. Remeș și Stãnculescu din partea guvernului, liderii sindicali din partea minerilor. (…) Nici Cozma nu și-a dat seama atunci că el negocia cu un guvern fără putere reală, căci nu putea să admită nici el că, pe 22 ianuarie, nimeni nu-1 mai putea opri în marșul lui spre București.(…) Apoi Cozma mi-a povestit viața lui, mi-a descris familia din care s-a ivit, greutățile vieții de miner. Tatăl lui fusese de asemenea miner. L-am încredințat că știu în ce condiții inumane lucreazã minerii și că n-am avut niciodatã pornirea de a minimaliza problemele lor, dar că între o negociere civilizatã și ceea ce se întâmpla atunci era o mare deosebire. «Nu știu cine v-a împins să faceți ce-ați fãcut. Și vreau să-ți atrag atenția foarte serios că s-a dus timpul când se ieșea pe stradă cu bâta, acum e timpul lobby-urilor de partid, tu ai un lobby? Intră în rândul lumii, măi Cozma, vezi-ți de sindicat, de afaceri, dar nu mai fã ce-ai făcut până acum. Intră în politicã dacă vrei, uite, am auzit cã vrei sã fii senator de PRM, foarte bine, dar nu mai recurge la forță că nu rezolvi nimic cu ea.» Cozma a negat că ar fi membru PRM și cu atât mai puțin cã vrea sã fie senator. Un lucru e foarte important de precizat, deoarece până și Emil Constantinescu a crezut ulterior că eu îi dădusem asigurări personale lui Cozma că nu va fi urmărit penal, garantându-i eventual imunitatea în cazul intentării unui nou proces. Or, în afarã de prevederea finală din protocolul semnat atunci, că nici un miner nu va fi urmărit administrativ, eu nu i-am dat lui Cozma personal vreo altă asigurare. Nici nu aveam cum să-i dau o asemenea asigurare. Justiția se afla sub controlul lui Stoica, iar el era atunci în strânse legături cu Constantinescu. În plus, președintele Curtii Supreme era regretatul Moisescu, care, în pofida sentimentelor de simpatie care le avea față de mine, era unul din amicii cei mai apropiați ai lui Constantinescu. Așadar, să fi vrut și nu aveam cui să cer sprijinul în cazul disculpării lui Cozma, și chiar dacă aș fi cerut așa ceva, nu aș fi fost ascultat. (…) La Cozia nici o clipă nu am discutat între patru ochi cu Cozma, ci totul s-a spus acolo, în sala aceea, în prezența episcopilor loan și Gherasim, în vreme ce pe lângã noi treceau călugări aducând una sau alta, iar la masa învecinatã Remeș și Stãnculescu se războiau în cifre cu liderii minerilor. Episcopul Gherasim era un bătrânel simpatic și vesel, care permanent a fost de acord cu… minerii. După circa o oră, le-am propus celor prezenți: «Hai să mâncăm, că am plecat de dimineață și mi-e foame. Voi ați mâncat, băieți?» Cum minerii au negat, discuțiile tehnice s-au întrerupt, iar starețul și călugãrii au improvizat la iuțealã o masă, cu ciorbă de fasole și pâine. Aplecați asupra străchinilor cu ciorbă, redevenisem cu toții oameni. S-a vorbit atunci despre orice, de la echipa de fotbal Jiul Petroșani și până la necazurile financiare ale episcopiei lui Gherasim. După masă, discuțiile tehnice s-au reluat, iar la sfârșit am semnat hârtiile de mânã conținând protocolul înțelegerii noastre, în el se fixase bugetul, volumul de investiții al Regiei Huilei, planul de restructurare și garantarea faptului cã minerii nu vor fi urmăriți administrativ, cât și angajamentul lor că se vor întoarce de îndatã în Petroșani. Era vorba de un alineat referitor la toți minerii, fără precizãri nominale. Se întunecase afară când am semnat în sfârșit protocolul. «Hai să ieșim împreună și să aprindem o lumânare în bisericã», i-am spus lui Cozma. Scena a fost văzută de toată țara prin intermediul televiziunilor. Afară, singura declarație de care mi-amintesc e că la întrebarea unui reporter «Cine a câștigat?», am răspuns: «Nu a învins nici una din părți, dar a câștigat țara, căci va fi pace.» Ieșind din bisericã, la despărțire i-am cerut lui Cozma să-și respecte angajamentul din protocol, în fața mea, Cozma a pus mâna pe telefon și le-a ordonat minerilor din Râmnicu Vâlcea să se urce în autobuze și să plece spre Valea Jiului. (…) La plecare, am mers de astă dată spre Râmnicu Vâlcea, iar între Râmnicu Vâlcea și Drăgășani am întâlnit primele baraje de tancuri ale armatei. M-am dat jos din mașină, i-am lămurit pe ofițeri că situația se limpezise și le-am strigat soldaților să se întoarcă în unitățile lor. (…)”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

mesaj(e)

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mai multe articole de la Eveniment

%d blogeri au apreciat: