Du-te la...

ANGAJĂM!

Încărcător-descărcător pe platforma chimică.

Salariu de până la 2300 lei net

Telefon 0756120383

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

9 decembrie 2018

1 Decembrie 1918 a însemnat entuziasm pur: Privind istoria în ochi


Când am fost invitată să scriu cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire, tocmai văzusem pe site-ul Poienei Sibiului – Satul Vlașinilor – această fotografie, ruptă parcă din cărțile de istorie. Sunt ciobani veniți la Alba Iulia, să participe la Marea Unire cu alți frați români.
Nu de alta, dar dintre ciobanii din zonă au fost destui care s-au dus cu jalba-n băț la poarta austriacă să ceară drepturi religioase, școli în limba română etc. Unii nici nu s-au mai întors din drumurile lor repetate la Viena, așa cum a fost Oprea Miclăuș din Săliște. Un altul, Ioan din Galeș, a făcut și el drumuri pe jos, să ceară drepturi egale. Câteva secole mai târziu, când li s-a făcut, în sfârșit, dreptate, ei, ciobanii din Mărginime, au fost ca unu’, prezenți la Marea Unire. Veniseră fiecare de pe un alt vârf de munte, unde fiecare își păstorea turma de oi. Și-au dat întâlnire la Alba Iulia, să fie cu trup la Marea Unire, care își făcuse de multă vreme loc în sufletele lor. Pe atunci, numele de România Mare nici nu avea conotațiile naționaliste pe care, regretabil, de-abia generația noastră le-a introdus, adăugând un iz de intoleranță, care, de fapt, nici nu este în firea românului. Țara era răsfățată cu apelativul România Dodoloață.
1 Decembrie 1918 a însemnat entuziasm pur, nemurdărit de propagandele politicianiste. Unitatea din cuget și simțire era reflectată nu doar în cușmele toate negre, ițarii toți albi și chieptarele toate brodate cu acul. Aici vorbim despre o dorință comună și un crez comun, care, interesant, nici nu fuseseră orchestrate de vreo dictatură sau vreo mână forte; era o aliniere naturală a unor dorințe purtate de ei de secole, care i-a făcut, pe toți, să vorbească cu un glas, să poarte același strai, aceeași căciulă și aceeași dragoste în suflet. Asta era generația bunicilor, străbunicilor sau a străstrăbunicilor noștri. Bănuiesc, nu e cazul să detaliez ce vedeți singuri în fotografie. Cât de mândri erau la acest început de drum, care era înrădăcinat într-o istorie de milenii pe aceleași meleaguri. Mă gândesc că această fotografie ar putea inspira pe mai departe unitatea noastră.
Dați-mi voie să compar viața de atunci cu ceea cea din zilele noastre. Străbunii noștri aveau case mai mici, dar copii mai mulți, aveau ferești mai mici, dar cămine pline de căldură sufletească. Deși o duceau mai greu, găseau mai mult timp pentru viață spirituală. Deși își păstoreau oile fiecare pe alt vârf de munte, știau să fie prezenți, duminicile, la hora din sat, primeniți de sărbătoare – o prezență necondiționată la viața comunității din care făceau parte. Aveau carte mai puțină, dar înțelepciune mult mai multă.
În timpul Primului Război Mondial, ciobanii nu au uitat că dacă intrau în armată să lupte pentru Imperiul Habsburgic, asta însemna să-și trădeze frații lor de dincolo de Carpați. Unii au ales să-și ia lumea în cap, să-și vândă oile și să plece în lume, decât să facă așa ceva. Dintre ciobanii plecați atunci în America mulți au continuat să trimită bani acasă, ca ajutor dat țării pe timpul războiului, iar apoi au revenit să dea o mână de ajutor. Cartea „Diaspora omânească, pagini de istorie”, de Gheorghe Zbuchea și Cezar Dobre, ilustrează inițiativele diverse ce au avut loc peste Ocean, ca suport, deloc întâmplător, pentru Marea Unire a românilor. Acolo, se spune că Uniunea Societăților Românești din America a publicat, la 1 martie 1918, „Apelul către românii din SUA și Canada”, în care se arăta: „Niciodată nu am avut o misiune mai mare și mai hotărâtoare ca în momentul de față. Cu toții într-un gând și cuget, din toate puterile și mijloacele noastre, cu tot ce ni se va cere: viață, avere, sângele nostru și banul nostru, să venim în ajutorul fraților noștri de acasă…”.
Cartea citată mai menționează: „La 9 martie [1918], s-a desfășurat prima ședință a unei adunări naționale a emigrației românești din SUA și Canada. La această adunare au participat și reprezentanții delegației oficiale a statului român. În numele celor 150.000 de români, așa cum sună textul declarației, s-a depus adeziunea, respectiv jurământul de credință, pentru România în sunetele cântecului «Deșteaptă-te române»”. De fapt, la această adunare din 9-10 martie 1918, reprezentanții românilor din America, covârșitor transilvăneni, au precedat cu aproape nouă luni actul istoric de la Alba Iulia, prin decizia lor de a se uni cu „Țara”.
După adoptarea deciziei de a crea o Episcopie românească, ei au trimis președintelui american Thomas Woodrow Wilson următoarea telegramă: „150.000 de români americani de credință greco-ortodoxă, originari din Transilvania și Ungaria, înființează astăzi, în adunarea lor generală, o Episcopie româno-ortodoxă în Statele Unite și rupând astfel ultimele legături cu Ungaria și guvernul său, care vreme de [zece] secole i-a oprimat, i-a silit să-și părăsească casele și să pribegească în lumea largă, doresc să exprime excelenței voastre adâncă recunoștință și loialitate a lor față de această mare țară a libertății. Ei primesc cu mândrie vestea că un număr dintre fiii și frații lor s-au înrolat voluntari în Franța. Ei promit din nou excelenței voastre că vor face toate jertfele de sânge și materiale de care această țară va avea nevoie de ei în acest război pentru libertatea întregii lumi și își exprimă convingerea nestrămutată că, prin sacrificiul armatelor americane și aliate, națiunile mici vor fi eliberate, iar cele patru milioane de români transilvăneni, aflați astăzi sub opresiune maghiară, vor fi liberi și uniți cu Regatul României.”
Erau pregătiți să se jertfească pentru binele obștesc. În spatele unei abile orchestrații diplomatice și politice care trebuia să preîntâmpine orice obstacol, entuziasmul maselor era sincer, căci fusese inspirat de o suferință comună care a dus la deziderate comune. Cei de acasă, deși încovoiați de atâtea griji imediate (oile îi așteptau la stână să fie date în strungă, femeile erau cu copchiii acasă, iar ei erau duși cu treburi fiecare în altă parte), ei bine, chiar în aceste condiții, ei n-au uitat să fie prezenți, prin reprezentanți, la Marea Unire, chiar dacă fiecare cobora de pe alt vârf de munte, unde-și avea, fiecare, treburile… Asta da unitate de gândire și simțire românească! Pe atunci, nu erau conectați cu celulare, iar internetul nu îi notifica despre locul de întâlnire al șogorilor. S-au dus acolo cu carele, pe cai sau cu ce au putut fiecare. Unii au mers la Alba Iulia pe jos, în opinci. Oare cum se compară ce făceau ei cu ceea ce facem noi astăzi? E interesant că astăzi, deși trăim într-o perioadă în care au loc și alte uniri (cum ar fi Uniunea Europeană, de exemplu), totuși oamenii (și nu mă refer aici doar la români) nu sunt mai uniți. Dimpotrivă. Fiecare își găsește confortul în alte feluri, participarea la viața socială se face mai mult prin rețele sociale, prin care fiecare postează selfies, lăudându-se cu ce a făcut el. Vești nemaiauzite, excursii exotice, care-i pot da gata pe prieteni: ultimele victorii, ultimele vacanțe, ultimele mâncăruri, cele mai bune restaurante, cele mai mari răsfățuri.
Mă întreb: unde s-au dus, oare, legăturile dintre oameni? Se mai poate vorbi, oare, de unirea din cuget și simțire? Sau despre contribuția fiecăruia spre țelul comun, un scop mai mare decât orice mulțumire individuală? Constat că am mai multe întrebări decât răspunsuri. Mă întreb, cum de ciobanii de atunci au reușit să stea împreună, să identifice un țel pe care l-au urmat mai multe secole până l-au atins? Oare cum de lor le-a fost așa de clar că nu pot lupta în primul război mondial împotriva fraților români, dar noi uităm că dacă nu ne ajutăm pierdem toți, întreaga comunitate? Cum de atunci unii au ales riscurile dezertării din armata austro-ungară, dar, după ce au plecat de acasă, au știut să susțină, de departe, efortul de război al țării? De unde venea această claritate de intenție? Câți dintre noi o mai avem astăzi? Mă întreb dacă astăzi nu căutăm mai mult satisfacții individuale, din acelea care lasă urme în rețelele sociale, prin care ne dăm mari că facem, dregem și ne lăudam ce grozavi mai suntem?
Oare ce ar gândi moșii noștri despre cum ducem noi mai departe visul de unitate frățească pe care ei au împlinit-o? Sigur, acum sunt alte timpuri. Îmbrăcămintea s-a schimbat, de la portul de mare distincție în alb și negru, într-unul mai practic, în blugi și tricouri care se spală cu mașini automate. În loc de opinci, avem pantofi. Apoi, astăzi avem autoturisme, tiruri, stații de benzină, avem mai multe decât și-ar fi imaginat românii de acum 100 de ani. Deși avem mai multe, în același timp avem mai puține… Avem mai puțin timp unul pentru celălalt, mai puțină disponibilitate să congregăm și, poate, și mai puțină dorință să stăm împreună. Părem să fim prea ocupați să mai avem vreun scop comun. Fascinați de propria imagine, suntem prea preocupați să zâmbim la celularele cu care ne facem poze. Mă întreb, care dintre miliardele de fotografii pe care le facem în prezent va reprezenta esența generației noastre de astăzi, chintesența ei, care ne va reprezenta veridic peste un veac, așa cum o face această fotografie? Oare cum vom fi noi amintiți?
Sărbătorirea unui secol de la Marea Unire poate fi un imbold ca fiecare dintre noi să coboare din vârful muntelui său, nu numai să dea mână cu mână, ci și să dea o mână de ajutor Țării ce ne-a crescut pe toți, căci are atâta nevoie… Așa cum și noi, fiecare, avem nevoie de un petec de pământ și o felie de cer, la noi acasă.
• Milena MUNTEANU
Toronto, Canada

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

mesaj(e)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mai multe articole de la Cultura

%d blogeri au apreciat: